Strasbourg, 11 noiembrie 2003

Stimate domnule G.,

La 10 februarie 2003, ați depus o plângere împotriva Comisiei Europene privind tratarea de către aceasta din urmă a unei plângeri împotriva Germaniei pe care ați înaintat-o Comisiei.

La 21 februarie 2003, Ombudsmanul European a transmis plângerea președintelui Comisiei Europene.

Prin scrisoarea din 24 februarie 2003, ați transmis Ombudsmanului informații suplimentare cu privire la plângerea dumneavoastră, pe care Ombudsmanul a transmis-o Comisiei la 6 martie 2003.

La 7 mai 2003, mi-ați scris pentru a solicita o decizie rapidă cu privire la plângerea dumneavoastră sau adoptarea de măsuri provizorii. În răspunsul meu din 8 mai 2003, am explicat că Comisia a fost invitată să își prezinte avizul cu privire la plângere până la 31 mai 2003 și că acest aviz vă va fi transmis cât mai curând posibil. De asemenea, v-am informat că Ombudsmanul nu are competența de a emite ordine obligatorii către alte instituții sau de a adopta măsuri provizorii. O copie a scrisorii dumneavoastră din 7 mai 2003 și a răspunsului meu la aceasta a fost transmisă Comisiei spre informare.

Comisia a transmis avizul său (din 13 mai 2003) la 23 mai 2003. V-am transmis-o la 28 mai 2003, cu invitația de a formula observații.

La 30 mai 2003, mi-ați trimis o nouă plângere împotriva Germaniei, care a fost adresată Comisiei. Am confirmat primirea acestei scrisori la 5 iunie 2003, exprimându-mi opinia că această scrisoare mi-a fost trimisă spre informare. În răspunsul dumneavoastră din 11 iunie 2003, m-ați rugat să transmit Comisiei scrisoarea dumneavoastră din 30 mai 2003. Am făcut-o pe 20 iunie 2003.

La 30 iunie 2003, mi-ați transmis observațiile dumneavoastră cu privire la avizul Comisiei. La 23 iulie 2003, ați trimis observații suplimentare.

Vă scriu acum pentru a vă informa cu privire la rezultatele anchetelor care au fost efectuate.

Plângerea

Reclamantul, cetățean german, a transferat titlurile de valoare pe care le păstrase la Volksbank Freiburg (o bancă germană) către o bancă elvețiană. Potrivit reclamantului, aceasta a fost o tranzacție normală care a fost efectuată în mod deschis și în nume propriu. Tot potrivit reclamantului, transferul a fost efectuat deoarece titlurile de valoare erau necesare pentru a obține împrumuturi de la banca elvețiană, deoarece banca elvețiană oferea produse mai avantajoase, consiliere mai bună în ceea ce privește titlurile de valoare, o gamă mai largă de servicii și o gestionare mai rapidă și mai fiabilă a afacerilor decât banca germană și datorită garanției oferite de contul deschis la banca elvețiană.

În cadrul unei anchete privind tranzacțiile ilegale efectuate la Volksbank Freiburg în temeiul unui mandat de percheziție emis la 22 aprilie 1998, administrația fiscală din Freiburg-Land a descoperit de asemenea documente referitoare la transferul menționat. Potrivit reclamantului, autoritatea fiscală și-a depășit astfel mandatul, care s-a limitat la examinarea tranzacțiilor care au fost efectuate în mod anonim. Ulterior, administrația fiscală din Freiburg-Land a transmis informațiile pe care le descoperise administrației fiscale din Stuttgart I, competentă pentru reclamant. Ulterior, aceasta din urmă a lansat propria anchetă fiscală împotriva reclamantului ale cărui domiciliu și birou au fost percheziționate. Ca urmare a acestei anchete, autoritatea fiscală Stuttgart I a modificat obligațiile fiscale ale reclamantului pentru anii 1989-1999 și a stabilit un avans mai mare pentru impozitele datorate pentru 2001. Cu privire la aceste decizii, reclamantul a solicitat Finanzgericht Baden-Württemberg suspendarea procedurii. Prin deciziile din 16 aprilie 2002, Finanzgericht a respins aceste cereri. Cererea reclamantului de admitere a unei căi de atac în fața Bundesfinanzhof (Curtea Federală Supremă Financiară) a fost respinsă de Finanzgericht la 30 iulie 2002. Faptele relevante au condus, de asemenea, la inițierea unei proceduri penale împotriva reclamantului.

Potrivit reclamantului, transferul efectuat de acesta intra sub incidența liberei circulații a capitalurilor. Prin urmare, aceasta nu ar putea constitui temeiul unei suspiciuni inițiale („Anfangsverdacht”) de evaziune fiscală. Reclamantul a susținut că autoritățile fiscale germane suspectează orice transfer către alte țări ca fiind potențial abuziv. O astfel de abordare era de natură să descurajeze cetățenii să profite de libera circulație a capitalurilor („efect de descurajare”). Reclamantul a considerat că interesul comunitar pentru libera circulație transfrontalieră a capitalurilor trebuie luat în considerare de către autoritățile naționale. Potrivit reclamantului, administrația fiscală și Finanzgericht nu au procedat astfel în speță. În opinia reclamantului, Finanzgericht s-a opus cesiunii valorilor mobiliare pentru motivul că aceasta a fost efectuată fără niciun motiv economic. Reclamantul a considerat că solicitarea unui motiv economic pentru astfel de tranzacții constituie o restricție disimulată a liberei circulații a capitalurilor. Acesta a considerat, de asemenea, că a existat o discriminare, având în vedere că nu era necesar niciun motiv economic pentru un transfer către o bancă germană și că nu au fost luate în considerare motive de natură neeconomică. În cele din urmă, reclamantul a susținut că măsurile luate de autoritățile fiscale germane au fost disproporționate, având în vedere că Amtsgericht Freiburg, care a autorizat percheziția la Volksbank Freiburg, a subliniat că ancheta trebuia să se limiteze la tranzacțiile care au fost efectuate în mod anonim sau prin utilizarea unor nume false. Prin urmare, a existat o interdicție absolută de a utiliza informațiile privind transferul său care au fost descoperite cu ocazia prezentei anchete.

La 2 septembrie 2002, reclamantul s-a adresat Comisiei (reclamația nr. 2002/5041) pentru a reclama faptul că decizia Finanzgericht din 30 iulie 2002 a încălcat normele Tratatului CE privind libera circulație a capitalurilor. Prin urmare, reclamantul a sugerat inițierea de către Comisie a procedurii prevăzute la articolul 226. În răspunsul său din 19 noiembrie 2002, Comisia a subliniat: „În acest context, nu se poate observa că Finanzgericht ar fi justificat o suspiciune inițială concretă de evaziune fiscală în cazul dumneavoastră prin faptul că nu exista niciun motiv economic pentru transferul titlurilor de valoare sau că ar fi stabilit chiar o cerință generală a unui astfel de motiv economic în cazul transferurilor în străinătate.” În opinia Comisiei, instanța germană a considerat că o astfel de suspiciune era justificată numai în cazul în care tranzacția relevantă părea a fi neeconomică. Comisia a informat reclamantul că, prin urmare, propune închiderea cazului, cu excepția cazului în care reclamantul ar putea prezenta noi argumente sau elemente de probă.

Reclamantul a considerat că, în scrisoarea sa din 19 noiembrie 2002, Comisia a falsificat decizia Finanzgericht, înlocuind poziția acestuia din urmă cu un argument care fusese invocat în cursul procedurii de administrația fiscală Stuttgart I și pe care Finanzgericht nu îl adoptase.

Reclamantul a contestat punctul de vedere al Comisiei în mai multe scrisori suplimentare. Cu toate acestea, în răspunsurile sale din 13 ianuarie și 3 februarie 2003, Comisia și-a confirmat poziția.

În plângerea sa adresată Ombudsmanului, reclamantul (1) se opune refuzului Comisiei de a iniția proceduri în temeiul articolului 226 și (2) susține că Comisia a falsificat faptele.

INQUIRY

Avizul Comisiei

În avizul său, Comisia a formulat următoarele observații:

1. Contextul cauzei

În temeiul legislației germane, investigațiile fiscale se pot baza numai pe o suspiciune inițială suficient de substanțială privind o anumită formă de evaziune fiscală („steuerrechtlicher Anfangsverdacht”). Bundesfinanzhof (Curtea Fiscală Supremă) a decis la 6 februarie 2001 că orice anchetă fiscală întemeiată exclusiv pe faptul că a avut loc un transfer transfrontalier de active de la un cetățean german către un cont bancar străin încalcă libera circulație a capitalurilor protejată de articolul 56 din Tratatul CE.

Într-o plângere anterioară adresată Comisiei la 3 septembrie 2001 (referința 2001/5037), reclamantul a susținut că măsurile luate atât împotriva băncii sale, cât și împotriva sa (și anume executarea unui mandat de percheziție și confiscarea documentelor) au fost ilegale. Întrucât nu a existat niciun indiciu privind o încălcare a articolului 56 din Tratatul CE, cazul a fost închis de Comisie la 25 ianuarie 2002.

Ulterior, reclamantul a introdus o nouă reclamație (referința 2002/5041), în care a contestat deciziile Finanzgericht Baden-Württemberg din 16 aprilie 2002 și, în special, decizia Finanzgericht din 30 iulie 2002 de respingere a cererii sale de anulare a deciziilor din 16 aprilie 2002. Reclamantul a dedus din decizia din 30 iulie 2002 că, în general, instanța a solicitat motive economice pentru transferurile transfrontaliere de valori mobiliare, ceea ce reprezintă o restricție disimulată în sensul articolului 58 alineatul (3) din Tratatul CE.

2. Istoricul cauzei

Plângerea (referința 2002/5041) a fost depusă de reclamant la 2 septembrie 2002. La 27 septembrie 2002, reclamantului i s-a solicitat să furnizeze informații suplimentare. Aceste informații au fost transmise la 8 octombrie 2002. O analiză a serviciilor Comisiei a arătat că nu există niciun indiciu de discriminare arbitrară împotriva transferurilor către țări străine în sensul articolului 58 alineatul (3) din Tratatul CE. Prin urmare, la 19 noiembrie 2002 și cu aprobarea Serviciului juridic al Comisiei, reclamantul a fost informat cu privire la intenția Comisiei de a închide cazul. După ce reclamantul a prezentat observații suplimentare la 28 noiembrie 2002 și 23 decembrie 2002, Comisia l-a informat că își menține poziția conform căreia cazul ar trebui închis.

3. Poziția Comisiei cu privire la argumentele reclamantului

În plângerea sa adresată Ombudsmanului, reclamantul s-a referit la nemulțumirile privind legalitatea diferitelor mandate de percheziție. Toate aceste nemulțumiri au făcut obiectul unor hotărâri judecătorești. Mandatul de percheziție executat împotriva băncii reclamantului din Freiburg a fost anulat printr-o decizie a Landgericht Freiburg din 26 ianuarie 2000. În ceea ce privește afirmația reclamantului potrivit căreia acest lucru a condus la o interdicție absolută a utilizării probelor astfel obținute, trebuie subliniat că nu există nicio dispoziție clară în dreptul german care să excludă în mod automat luarea în considerare a informațiilor obținute în mod ilegal (doctrina „fructul arborelui otrăvitor”), ci numai o jurisprudență specifică. Reclamantul a depus o plângere la Landgericht Stuttgart împotriva măsurilor de inspecție fiscală luate împotriva sa de autoritatea fiscală din Stuttgart. Instanța a respins această plângere la 19 ianuarie 2001. Legalitatea confiscării documentelor reclamantului a fost confirmată printr-o decizie a Amtsgericht Stuttgart din 23 ianuarie 2001.

În conformitate cu articolul 2 alineatul (7) din Statutul Ombudsmanului, plângerea a fost, prin urmare, inadmisibilă în ceea ce privește aspectele vizate de aceste proceduri judiciare.

În ceea ce privește obiecția reclamantului cu privire la refuzul Comisiei de a iniția o procedură în temeiul articolului 226 din Tratatul CE, trebuie subliniat că, în conformitate cu jurisprudența constantă a instanțelor comunitare, Comisia dispunea de o putere discreționară pentru a decide dacă să inițieze sau nu o astfel de procedură.

În ceea ce privește afirmația reclamantului potrivit căreia Finanzgericht, în decizia sa din 30 iulie 2002, a confirmat în mod eronat o suspiciune inițială specifică de evaziune fiscală în cazul său, pe baza faptului că nu a existat niciun motiv economic pentru un transfer de valori mobiliare, decizia instanței are următorul cuprins:(1)

„A fost decisiv pentru hotărârea Senatului [în deciziile sale din 16 aprilie 2002] faptul că transferul valorilor mobiliare către o bancă străină a avut loc fără un motiv economic. (…) Întrucât lipsa unui motiv economic a fost decisivă pentru decizia Senatului, nu este relevant faptul că doar o parte din depozit a fost transferată.”

Aceasta făcea trimitere la deciziile anterioare ale Finanzgericht din 16 aprilie 2002, ambele având următorul cuprins:

„În plus, în opinia Senatului, nu este o practică bancară obișnuită în ceea ce privește țările străine ca un depozit existent să fie transferat în ansamblu către o bancă străină fără niciun motiv economic aparent. Acest lucru se datorează faptului că debitorul și creditorul rămân aceiași, doar administrarea activelor se schimbă. Dimpotrivă, în astfel de circumstanțe, Senatul confirmă suspiciunea inițială de evaziune fiscală.”

Ceea ce însemna „niciun motiv economic aparent” și „lipsa unui motiv economic” în acest context a devenit evident atunci când s-a analizat secțiunea I din deciziile din 16 aprilie 2002, care are următorul conținut:

„[Finanzamt Stuttgart I] susține ca justificare că ancheta desfășurată de organele de inspecție fiscală s-a bazat pe acțiuni legale de investigare: [Reclamantul] a transferat într-o țară străină un depozit constituit din titluri de valoare cu dobândă fixă. Nu au existat motive economice pentru a face acest lucru, deoarece costurile acestui depozit au fost mai mari în străinătate.”

În acest context, faptele nu au arătat că Finanzgericht și-a întemeiat o suspiciune inițială specifică de evaziune fiscală în cazul reclamantului pe faptul că nu a existat niciun motiv economic pentru un transfer de valori mobiliare sau chiar a stipulat o cerință generală pentru existența unui motiv economic pentru transferurile transfrontaliere. În urma unei analize cuprinzătoare a tuturor hotărârilor judecătorești prezentate, a devenit evident că instanța confirmă o suspiciune inițială de evaziune fiscală în cazul în care transferul transfrontalier în cauză este dezavantajos din punct de vedere economic. Autoritatea fiscală din cauza relevantă a susținut în mod necontestat că costurile depozitului străin erau mai mari decât cele percepute de banca germană. Astfel, contrar afirmațiilor reclamantului, acțiunea de investigare împotriva reclamantului s-a bazat pe faptul că transferul a fost dezavantajos din punct de vedere economic și nu pe faptul că lipsea un motiv economic.

Reclamantul a susținut că au existat motive economice sau neeconomice pentru transferul pe care l-a efectuat. Cu toate acestea, astfel de motive posibile nu fuseseră cunoscute la momentul apariției suspiciunii inițiale.

Articolul 58 alineatul (1) din Tratatul CE prevede că dispozițiile articolului 56 care consacră libera circulație a capitalurilor nu aduc atingere dreptului statelor membre de a lua toate măsurile necesare pentru a preveni încălcarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative naționale, în special în domeniul fiscal. Pe baza informațiilor de care dispunea Comisia, nu exista niciun indiciu că administrația fiscală sau Finanzgericht s-ar fi întemeiat doar pe caracterul transfrontalier al cesiunii de titluri de valoare pentru a stabili o suspiciune inițială de evaziune fiscală. Investigațiile s-au bazat, dimpotrivă, pe faptul că transferul reclamantului părea dezavantajos din punct de vedere economic la momentul respectiv și că reclamantul refuzase să furnizeze clarificări suplimentare.

Comisia dispunea de o putere discreționară pentru a decide dacă să inițieze sau nu o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. În cazul reclamantului, această decizie nu s-a bazat pe o falsificare a faptelor, ci pe interpretarea informațiilor furnizate de reclamant.

Observațiile reclamantului

În observațiile sale, reclamantul și-a menținut plângerea și a formulat următoarele observații suplimentare:

Din decizia Bundesfinanzhof din 6 februarie 2001 rezultă că anchetele fiscale nu se pot întemeia decât pe o suspiciune inițială suficient de substanțială cu privire la o anumită formă de evaziune fiscală („steuerrechtlicher Anfangsverdacht”). Aceasta însemna că astfel de anchete fiscale se puteau întemeia numai pe faptul că avusese loc un transfer anonim de active de la un resortisant către o bancă străină. Potrivit jurisprudenței Bundesfinanzhof, aspectul dacă a existat un motiv economic pentru transferul în străinătate sau dacă transferul a părut dezavantajos din punct de vedere economic nu este relevant.

Potrivit unei scrisori a autorității fiscale din Freiburg-Land către autoritatea fiscală din Stuttgart, ancheta fiscală a fost inițiată în prezenta cauză „întrucât transferul titlurilor cu dobândă fixă către un depozit dintr-o țară străină nu a avut sens din punct de vedere economic și întrucât transferul a fost efectuat în imediata apropiere temporală a introducerii deducerii dobânzilor („Zinsabschlag”) [în Germania]. Documentele [privind reclamantul] au fost tratate ca documente găsite întâmplător („Zufallsfunde”), întrucât nu au făcut obiectul [mandatului de percheziție]”.

La 4 septembrie 1998, Amtsgericht Freiburg a respins cererea administrației fiscale din Freiburg-Land de a confirma punerea sub sechestru a acestor documente. În caz contrar, restricțiile impuse mandatului de percheziție emis la 22 aprilie 1998 ar deveni caduce. Această decizie a fost confirmată de Landgericht Freiburg la 4 martie 1999. În pofida acestor decizii, documentele relevante au fost transmise autorității fiscale Stuttgart I la 9 august 1999. Acest lucru constituia deja o încălcare a liberei circulații a capitalurilor.

După ce Landgericht Freiburg a anulat, la 26 ianuarie 2000, decizia de autorizare a mandatului de percheziție din 22 aprilie 1998, documentele relevante au fost returnate Volksbank Freiburg. La momentul respectiv, se pare că a fost trecut cu vederea faptul că copii ale acestor documente fuseseră deja transmise autorității fiscale din Stuttgart. Aceasta a constituit, de asemenea, o încălcare a liberei circulații a capitalurilor a reclamantului.

La 14 noiembrie 2000, administrația fiscală din Stuttgart a solicitat un mandat de percheziție și de punere sub sechestru. Suspiciunea inițială s-a bazat pe faptul că a avut loc un transfer de titluri de valoare într-un cont elvețian.

Problema dacă acest transfer a fost dezavantajos din punct de vedere economic nu a fost examinată deloc la momentul confiscării documentelor, la 26 iunie 1998. Această problemă a devenit relevantă abia în cursul procedurii în fața Finanzgericht spre sfârșitul anului 2001 și în 2002, având în vedere că administrația fiscală Stuttgart I s-a întemeiat pe pretinsa lipsă a unui scop economic al transferului. Nu a fost legitim să se proiecteze această problemă înapoi în 1998. La început, reclamantul nu a răspuns la această chestiune în 2001/2002, deoarece, în conformitate cu jurisprudența Bundesfinanzhof și a Curții Constituționale germane, aceasta era irelevantă în scopul suspiciunii inițiale.

Cerința unui motiv economic pentru un transfer în străinătate sau ca un astfel de transfer să nu pară dezavantajos din punct de vedere economic a constituit o discriminare arbitrară, precum și o restricție disimulată privind libera circulație a capitalurilor în sensul articolului 58 alineatul (3) din Tratatul CE.

DECIZIA

1 Observații introductive

1.1 Reclamantul, cetățean german, a transferat titlurile de valoare pe care le păstrase la Volksbank Freiburg (o bancă germană) unei bănci elvețiene. Potrivit reclamantului, aceasta a fost o tranzacție normală care a fost efectuată în mod deschis și în nume propriu. În cadrul unei anchete privind tranzacțiile ilegale efectuate la Volksbank Freiburg în temeiul unui mandat de percheziție emis la 22 aprilie 1998, administrația fiscală din Freiburg-Land a descoperit de asemenea documente referitoare la transferul menționat. Potrivit reclamantului, autoritatea fiscală și-a depășit astfel mandatul, care s-a limitat la examinarea tranzacțiilor care au fost efectuate în mod anonim. Ulterior, administrația fiscală din Freiburg-Land a transmis informațiile pe care le descoperise administrației fiscale din Stuttgart I, competentă pentru reclamant. Ulterior, aceasta din urmă a lansat propria anchetă fiscală împotriva reclamantului ale cărui domiciliu și birou au fost percheziționate. Ca urmare a acestei anchete, autoritatea fiscală Stuttgart I a modificat obligațiile fiscale ale reclamantului pentru anii 1989-1999 și a stabilit un avans mai mare pentru impozitele datorate pentru 2001. Cu privire la aceste decizii, reclamantul a solicitat Finanzgericht Baden-Württemberg suspendarea procedurii. Prin deciziile din 16 aprilie 2002, Finanzgericht a respins aceste cereri. Cererea reclamantului de admitere a unei căi de atac în fața Bundesfinanzhof (Curtea Federală Supremă Financiară) a fost respinsă de Finanzgericht la 30 iulie 2002. La 2 septembrie 2002, reclamantul s-a adresat Comisiei Europene. Cu toate acestea, prin scrisoarea din 19 noiembrie 2002, Comisia a informat reclamantul că nu vede niciun motiv pentru care ar trebui să intervină. Comisia a confirmat această poziție în scrisorile ulterioare din 13 ianuarie și 3 februarie 2003.

1.2 În plângerea adresată Ombudsmanului, reclamantul susține că Comisia Europeană ar fi trebuit să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 226 din Tratatul CE. Reclamantul consideră că autoritățile fiscale germane și Finanzgericht au încălcat libera circulație a capitalurilor în cazul său.

1.3 Pentru a evita orice îndoială, trebuie amintit că articolul 195 din Tratatul CE împuternicește Ombudsmanul European să primească plângeri privind cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor și organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă Instanță în exercitarea funcției lor jurisdicționale. Prin urmare, Ombudsmanul European nu are competența de a examina plângerile împotriva altor instituții sau organisme, cum ar fi autoritățile fiscale sau instanțele naționale. Prin urmare, prezenta decizie se referă exclusiv la plângerea împotriva Comisiei Europene.

1.4 În avizul său, Comisia subliniază că plângerile privind legalitatea diferitelor mandate de percheziție la care a făcut referire reclamantul au făcut obiectul unor hotărâri judecătorești. În opinia Comisiei și în conformitate cu articolul 2 alineatul (7) din Statutul Ombudsmanului (2), plângerea este, prin urmare, inadmisibilă în ceea ce privește aspectele care fac obiectul prezentei proceduri judiciare.

1.5 Ar trebui remarcat faptul că din articolul 1 alineatul (3) și articolul 2 alineatul (7) din Statutul Ombudsmanului rezultă că Ombudsmanul European nu poate pune sub semnul întrebării temeinicia unei hotărâri judecătorești și că trebuie să declare o plângere inadmisibilă în cazul în care faptele invocate de reclamant au fost deja soluționate de o instanță. Cu toate acestea, prezenta critică privește decizia Comisiei de a nu iniția proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva Germaniei. Având în vedere că această decizie nu pare să fi făcut obiectul unei proceduri judiciare, îndoielile Comisiei cu privire la admisibilitate nu sunt întemeiate.

1.6 Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că plângerea reclamantului se bazează pe premisa că deciziile luate de autoritățile fiscale germane care par să fi făcut obiectul unor proceduri judiciare și, în cele din urmă, al unor decizii ale unei instanțe germane au încălcat dreptul comunitar. Acest fapt va fi luat în considerare la examinarea afirmațiilor reclamantului (a se vedea punctul 2.3 de mai jos).

2 Neinițierea procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor

2.1 Reclamantul se opune refuzului Comisiei de a iniția o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva Germaniei în temeiul articolului 226 din Tratatul CE. Acesta consideră că transferul pe care l-a efectuat intra sub incidența liberei circulații a capitalurilor. Prin urmare, aceasta nu ar putea constitui temeiul unei suspiciuni inițiale („Anfangsverdacht”) de evaziune fiscală. Reclamantul susține că autoritățile fiscale și Finanzgericht nu au luat în considerare interesul comunitar pentru o liberă circulație transfrontalieră neîngrădită a capitalurilor. Potrivit reclamantului, Finanzgericht s-a opus transferului valorilor mobiliare pentru motivul că acesta a fost efectuat fără niciun motiv economic. Reclamantul consideră că o astfel de abordare constituie o restricție disimulată a liberei circulații a capitalurilor. În plus, acesta susține că a existat o discriminare, dat fiind că nu era necesar niciun motiv economic pentru un transfer către o bancă germană și că nu au fost luate în considerare motive de natură neeconomică. În cele din urmă, reclamantul consideră că măsurile luate de autoritățile fiscale germane au fost disproporționate, având în vedere că Amtsgericht Freiburg, care a autorizat percheziția la Volksbank Freiburg, a subliniat că ancheta trebuia să se limiteze la tranzacțiile care au fost efectuate în mod anonim sau prin utilizarea unor nume false. În opinia sa, a existat, prin urmare, o interdicție absolută de a utiliza informațiile privind transferul său care au fost descoperite cu ocazia prezentei anchete.

2.2 În opinia sa, Comisia subliniază că plângerile reclamantului privind legalitatea diferitelor mandate de percheziție au făcut obiectul unor hotărâri judecătorești. Mandatul de percheziție executat împotriva băncii reclamantului din Freiburg a fost anulat printr-o decizie a Landgericht Freiburg (Tribunalul Regional din Freiburg). Cu toate acestea, potrivit Comisiei, în dreptul german nu exista nicio dispoziție clară care să excludă în mod automat luarea în considerare a informațiilor obținute în mod ilegal (doctrina „fructul arborelui otrăvitor”), ci doar o jurisprudență specifică. În plus, Comisia consideră că faptele nu au demonstrat că Finanzgericht și-a întemeiat o suspiciune inițială specifică de evaziune fiscală în cazul reclamantului pe faptul că nu exista niciun motiv economic pentru un transfer de valori mobiliare și nici măcar nu prevedea o cerință generală privind existența unui motiv economic pentru transferurile transfrontaliere. Pe baza informațiilor de care dispunea Comisia, nu exista niciun indiciu că administrația fiscală sau Finanzgericht s-ar fi întemeiat doar pe caracterul transfrontalier al cesiunii de titluri de valoare pentru a stabili o suspiciune inițială de evaziune fiscală. Investigațiile s-au bazat, dimpotrivă, pe faptul că transferul reclamantului părea dezavantajos din punct de vedere economic la momentul respectiv și că reclamantul refuzase să furnizeze clarificări suplimentare.

2.3 Trebuie menționat de la bun început că, în temeiul articolului 226 din Tratatul CE, Comisia Europeană are competența de a sesiza Curtea de Justiție numai în cazul în care consideră că există o încălcare a dreptului comunitar. Ombudsmanul consideră că argumentele menționate mai sus, prezentate de Comisie pentru a-și susține opinia potrivit căreia nu există nicio încălcare, par a fi rezonabile. În special, Ombudsmanul consideră că interpretarea Comisiei cu privire la deciziile pronunțate de Finanzgericht pare a fi corectă. Ombudsmanul observă că, în observațiile sale cu privire la avizul Comisiei, reclamantul susține că pretinsa lipsă a unui scop economic al transferului relevant a fost invocată pentru prima dată în cadrul procedurii în fața Finanzgericht în 2001/2002 și că nu era legitim să se proiecteze această chestiune înapoi în 1998, când a fost efectuată prima anchetă. Prin invocarea acestui argument, reclamantul pune astfel în discuție în mod efectiv temeinicia deciziilor Finanzgericht din 16 aprilie 2002 și din 30 iulie 2002. Cu toate acestea și astfel cum s-a menționat la punctul 1.5 de mai sus, Ombudsmanul nu poate pune la îndoială temeinicia unei hotărâri judecătorești. Rezultă că reclamantul nu și-a dovedit, așadar, afirmația cu privire la refuzul Comisiei de a iniția o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

2.4 În aceste condiții, se pare că nu există un caz de administrare defectuoasă din partea Comisiei Europene în ceea ce privește prima acuzație.

3 Falsificarea faptelor

3.1 Reclamantul susține că următoarea observație cuprinsă în scrisoarea Comisiei din 19 noiembrie 2002 a falsificat faptele: „În acest context, nu se poate observa că Finanzgericht ar fi justificat o suspiciune inițială concretă de evaziune fiscală în cazul dumneavoastră prin faptul că nu a existat niciun motiv economic pentru transferul titlurilor de valoare sau că ar fi stabilit chiar o cerință generală a unui astfel de motiv economic în cazul transferurilor în străinătate.” Potrivit reclamantului, Comisia a înlocuit poziția Finanzgericht cu un argument care a fost prezentat în cursul procedurii de către autoritatea fiscală Stuttgart I, pe care Finanzgericht nu l-a adoptat.

3.2 Comisia consideră că decizia sa de a nu iniția proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor nu s-a bazat pe o falsificare a faptelor.

3.3 După cum s-a arătat mai sus (a se vedea punctul 2.3), interpretarea dată de Comisie deciziilor pronunțate de Finanzgericht pare a fi corectă.

3.4 În aceste condiții, se pare că nu există un caz de administrare defectuoasă din partea Comisiei Europene în ceea ce privește a doua afirmație.

4 Concluzie

Pe baza anchetelor Ombudsmanului cu privire la această plângere, se pare că nu a existat nicio administrare defectuoasă din partea Comisiei Europene. Prin urmare, Ombudsmanul închide cazul.

Președintele Comisiei Europene va fi, de asemenea, informat cu privire la această decizie.

Cu stimă,

 

P. Nikiforos DIAMANDOUROS

---

(1) Traducere furnizată de Comisie.

(2) Decizia 94/262 a Parlamentului European din 9 martie 1994 privind statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor Ombudsmanului, JO 1994 L 113, p. 15.