Contextul plângerii adresate Comisiei

1. Reclamantul este cetățean francez. În urma decesului mamei sale în 1992 într-un spital francez, aceasta a solicitat în 2014 accesul la dosarul medical al mamei sale decedate pentru a cunoaște cauzele decesului său. Întrucât spitalul a refuzat accesul solicitat pe motiv că dosarul fusese distrus la 10 ani de la deces, reclamanta s-a adresat autorităților naționale și judiciare pentru a obține accesul la dosarul medical al mamei sale decedate.

2. În urma respingerii acțiunilor sale în fața Tribunalului Administrativ și a Conseil d’État pentru motivul că nu a făcut dovada că mama sa a fost transfuzată și că dosarul său medical a fost distrus, reclamanta a depus o plângere la Comisie cu privire la refuzul statului francez de a-i acorda accesul la dosarul medical al mamei sale decedate [CHAP(2016)02329 din 11 iulie 2016].

Răspunsul Comisiei către reclamant

3. La 13 noiembrie 2017, Comisia a răspuns reclamantului și a confirmat că legislația europeană privind protecția datelor [1] garantează drepturi persoanei ale cărei date sunt prelucrate ("persoana vizată"). Comisia a explicat, de asemenea, că „legislația europeană privind protecția datelor nu reglementează în mod direct chestiunea exercitării acestor drepturi de către terți în cazul succesorilor în drepturi care acționează în numele persoanelor decedate”. Comisia a precizat astfel că „este de competența statelor membre ale Uniunii să precizeze, dacă doresc, modalitățile de exercitare a acestor drepturi de către titularii de drepturi”. 

4. De asemenea, Comisia a informat reclamantul că legislația națională [2] reglementează perioada de păstrare a dosarelor medicale de către spitale. Comisia a clarificat, de asemenea, că „fără a aduce atingere competențelor Comisiei Europene în calitate de gardian al tratatelor, monitorizarea și punerea în aplicare a dreptului la protecția datelor intră în sfera de competență a autorităților naționale, în special a autorităților pentru protecția datelor, și a instanțelor”. În consecință, Comisia a invitat reclamanta să se adreseze Commission Nationale de l’Informatique et des Libertés (CNIL) în cazul în care consideră că păstrarea și refuzul accesului la dosarul medical al mamei sale constituie încălcări ale dreptului european și francez privind protecția datelor cu caracter personal. 

5. La 14/27 noiembrie 2017, reclamanta a informat Comisia că a contactat deja CNIL, Commission d’accès aux documents administratif (CADA) și autoritățile judiciare franceze, dar nu a fost în măsură să își valorifice drepturile.

6. La 22 decembrie 2017, Comisia a informat reclamantul că Codul francez de sănătate publică face distincție între păstrarea dosarului medical al persoanelor încă în viață (douăzeci de ani de la data ultimei șederi a titularului în unitate sau de la ultima consultare externă în cadrul acesteia) și păstrarea dosarului medical al persoanelor decedate (zece ani de la data decesului). În consecință, Comisia a invitat reclamantul să contacteze CNIL „nu pentru a obține accesul la dosarul în cauză [...], ci pentru a verifica aplicarea corectă de către spital a dreptului la protecția datelor, în special în ceea ce privește păstrarea dosarelor medicale”.  În cele din urmă, Comisia a informat reclamantul că, în absența unor noi elemente de fapt și de drept care i-ar fi permis să își reconsidere poziția, va închide plângerea.

7. Reclamantul nu a fost mulțumit de răspunsul Comisiei și a susținut că dosarele medicale privind dializa ar trebui tratate ca dosare privind transfuziile și, prin urmare, ar trebui păstrate pentru o perioadă minimă de 30 de ani.  Prin urmare, aceasta s-a adresat Ombudsmanului European, susținând că plângerea sa a fost investigată necorespunzător de către Comisie.

Evaluarea Ombudsmanului European

8. Comisiei îi revine sarcina de a se asigura, în calitatea sa de gardian al tratatelor, că statele membre respectă dreptul Uniunii [3]. Aceasta înseamnă că Comisia poate iniția proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva unui stat membru care nu respectă o obligație în temeiul tratatelor. Cu toate acestea, din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene [4] rezultă că o practică administrativă contrară dreptului UE trebuie să fie, într-o anumită măsură, coerentă și generală pentru a permite Comisiei să acționeze. Scopul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor nu este de a soluționa cazuri specifice de încălcare a dreptului Uniunii în ceea ce privește un singur cetățean sau un număr mic de cetățeni. Acestea fiind spuse, deși este adevărat că Comisia dispune de o largă putere de apreciere pentru a decide dacă aceste practici sunt suficient de coerente și de generale pentru a justifica inițierea unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, nu este mai puțin adevărat că aceasta trebuie să explice motivele pentru care și-a utilizat puterea de apreciere într-un anumit mod.

9. Plângerea CHAP(2016)02329 se referă la presupusa nerespectare de către Franța a dreptului UE în ceea ce privește refuzul unui spital și, ulterior, al celorlalte autorități franceze (inclusiv al autorităților judiciare) de a acorda reclamantului acces la dosarul medical al mamei sale decedate.

10. În speță, Ombudsmanul consideră că Comisia a explicat în mod întemeiat reclamantei că revenea autorităților franceze sarcina de a respecta dreptul Uniunii în materie de protecție a datelor cu caracter personal și de a se asigura că Franța a respectat acest drept, la fel cum a recomandat în mod întemeiat reclamantei, atunci când a decis să închidă dosarul plângerii sale, să își continue cazul la nivel național, în special contactând CNIL. Autoritățile naționale responsabile cu protecția datelor cu caracter personal sunt principalele responsabile de asigurarea respectării legislației relevante a UE.

11. În ceea ce privește deciziile instanțelor franceze de respingere a acțiunii introduse de reclamant, trebuie subliniat că Comisia este obligată să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva unui stat membru numai în cazul în care aceasta constituie o practică națională generală și constantă. Or, în speță, nimic nu indică faptul că o astfel de situație ar exista în Franța ca urmare a deciziilor relevante adoptate de instanțele competente. În această privință, trebuie arătat că reclamanta a depus deja o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Franței pentru a-și valorifica drepturile.

12. Deși Comisia a fost în măsură să explice mai clar reclamantului că nu exista nicio dovadă de practici incorecte sistematice sau consecvente din partea autorităților franceze, nu este mai puțin adevărat că decizia sa de a nu iniția o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva Franței nu constituie o aplicare eronată a puterii sale largi de apreciere în această privință.

Concluzia (concluziile) Ombudsmanului European

13. Ombudsmanul European închide prezentul caz cu următoarele concluzii:

Comisia nu a comis un caz de administrare defectuoasă atunci când a luat decizia de a nu iniția proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva Franței.

14. Reclamantul și Comisia vor fi informați cu privire la această decizie ^[6].

Lambros Papadias

Șef de unitate 3 - Investigații

Adoptată la Strasbourg, 26.9.2018

[1] Articolul 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Regulamentul nr. 679/2016 de abrogare a Directivei 95/46/CE, care a intrat în vigoare la 25 mai 2018.

[2] Legea 2002-303 din 4 martie 2002 privind drepturile pacienților și calitatea sistemului de sănătate, Decretul 2002-637 din 29 aprilie 2002 privind accesul la informațiile deținute de profesioniștii și instituțiile din domeniul sănătății și Codul sănătății publice; 

[3] Articolul 17 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană și articolul 258 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.  

[4] 12A se vedea, de exemplu, hotărârea Curții de Justiție în cauza C-287/03, Comisia/Belgia, ECLI:EU:C:2005:282, punctul 29.

[5] În orice caz, chiar dacă Comisia sesizează Curtea de Justiție, aceasta se pronunță cu privire la existența unei încălcări a dreptului Uniunii, dar nu poate anula o dispoziție națională incompatibilă cu dreptul Uniunii și nici nu poate obliga o administrație națională să răspundă la cererea unei persoane. În acest scop, reclamanții trebuie să sesizeze o instanță națională în termenul stabilit de legislația națională.  

[6] Această plângere a fost tratată în contextul delegării de sarcini legate de tratarea plângerilor, în conformitate cu articolul 11 din Decizia Ombudsmanului European de adoptare a dispozițiilor de punere în aplicare privind ..