European Ombudsman
Related documents
(întocmit în conformitate cu Articolul 3 alineatul (7) din statutul Ombudsmanului European[1])
Ombudsmanul consideră că prezenta cauză ridică o problemă de principiu importantă referitoare la modul în care Comisia Europeană tratează plângerile depuse de cetăţeni, în care se pretinde o încălcare a dreptului comunitar de către statele membre. Întrebarea este dacă, în loc de începerea procedurii privind încălcarea dreptului comunitar sau de respingerea plângerii, Comisia poate pur şi simplu să se abţină de la luarea de măsuri. Ombudsmanul consideră că acest lucru nu este în conformitate cu principiile bunei administrări.
Plângerea 2333/2003/GG (Confidenţială)
În noiembrie 2001, reclamantul, un medic german, a solicitat Comisiei să declanşeze împotriva statului german procedura privind încălcarea dreptului comunitar. Reclamantul a susţinut că Germania a încălcat Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru[2] („Directiva 93/104”) în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de medici în spitale, în special timpul alocat gărzilor efectuate de către aceşti medici. În opinia reclamantului, aceasta a determinat apariţia unui risc considerabil atât pentru membrii personalului, cât şi pentru pacienţi. În acest context, reclamantul a invocat hotărârea Curţii de Justiţie în cauza Simap (hotărârea C-303/98 Simap [2000] Rec. I-7963).
Comisia a înregistrat plângerea sub numărul 2002/4298.
Într-o plângere depusă la Ombudsman în decembrie 2003 (plângerea 2333/2003/GG), reclamantul afirma că serviciile Comisiei nu au reuşit să soluţioneze într-o perioadă de timp rezonabilă plângerea acestuia privind încălcarea dreptului comunitar.
În consecinţă, Ombudsmanul a deschis o anchetă privind acest caz. În decizia sa din 19 mai 2004, prin care se închide această anchetă, Ombudsmanul a remarcat faptul că în cauza de faţă au trecut aproape 15 luni până la începerea examinării de către Comisie a obiecţiilor formulate de reclamant, prin trimiterea unei cereri de informare către statul membru în cauză. În aceste condiţii, în opinia Ombudsmanului, Comisia nu a reuşit să soluţioneze într-o perioadă de timp rezonabilă plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului comunitar. Acest fapt constituie un caz de administrare defectuoasă.
Ombudsmanul a remarcat, totuşi, că Germania a adoptat între timp o nouă lege în vederea alinierii legislaţiei germane la Directiva 93/104, astfel cum a fost interpretată de către Curte, şi că această nouă lege a fost comunicată Comisiei la data de 6 februarie 2004. Astfel, Comisia a considerat încă necesară examinarea compatibilităţii acestei noi legislaţii cu legislaţia comunitară, pentru a putea soluţiona plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului comunitar. Această examinare era încă în desfăşurare la data deciziei Ombudsmanului. Având în vedere că, aparent, Comisia a acceptat faptul că o hotărâre ulterioară (C-151/02 Jaeger [2003] Rec. I-8389) a clarificat problemele juridice relevante, Ombudsmanul nu a avut niciun motiv să presupună că vor exista posibile întârzieri în soluţionarea de către Comisie a plângerii reclamantului privind încălcarea dreptului comunitar.
Prin urmare, Ombudsmanul a considerat că cel mai bun mod de a proceda în acest caz este de a adopta o decizie de constatare de administrare defectuoasă privind întârzierea din trecut. Cu toate acestea, reclamantul a fost informat că, în cazul în care Comisia ar înregistra totuşi alte întârzieri în privinţa plângerii sale privind încălcarea dreptului comunitar, este liber să prezinte o nouă plângere la Ombudsman.
Plângerea 3453/2005/GG
La data de 2 noiembrie 2005, reclamantul s-a adresat din nou Ombudsmanului. În noua sa plângere, reclamantul a prezentat faptul că nu a primit nicio informaţie suplimentară cu privire la poziţia pe care Comisia intenţionează să o adopte în ceea ce priveşte cazul său. Reclamantul a considerat acest lucru drept o amânare a cazului şi o ignorare a Ombudsmanului de către Comisie.
Astfel, în esenţă, reclamantul a reiterat afirmaţia făcută deja în cadrul plângerii depuse anterior, potrivit căreia Comisia nu a soluţionat într-o perioadă de timp rezonabilă plângerea sa privind încălcarea dreptului comunitar.
În avizul său, Comisia a făcut următoarele observaţii:
La 6 decembrie 2004, Comisia s-a adresat în scris reclamantului. În această scrisoare, reclamantul a fost informat că, la 22 septembrie 2004, a fost adoptată o propunere de modificare a Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru[3] („Directiva 2003/88”). Comisia a indicat că va examina plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului comunitar din perspectiva acestei propuneri şi a dezbaterilor în curs de desfăşurare cu celelalte instituţii comunitare.
Reclamantul a adresat ulterior mai multe scrisori Comisiei, în care a prezentat observaţii asupra modificării propuse. În răspunsurile sale, Comisia a confirmat primirea scrisorilor reclamantului şi a declarat că a luat la cunoştinţă observaţiile acestuia.
În două scrisori expediate la 7 şi 9 noiembrie 2005, reclamantul a solicitat Comisiei să declanşeze procedura privind încălcarea dreptului comunitar împotriva Germaniei pentru nerespectarea obligaţiei de a se conforma Directivei 2003/88.
În răspunsul său din 22 noiembrie 2005, Comisia l-a informat pe reclamant că este în imposibilitatea de a adăuga ceva la cele spuse anterior, în scrisoarea sa din 6 decembrie 2004. Comisia a subliniat că dezbaterile privind revizuirea Directivei 2003/88 sunt încă în curs de desfăşurare. S-a subliniat din nou faptul că va examina plângerea din perspectiva propunerii de modificare. Comisia a adăugat că, din jurisprudenţa constantă, reiese că dispune de o marjă de apreciere pentru a stabili dacă să înceapă sau să continue procedura privind încălcarea dreptului comunitar.
Contrar celor susţinute de reclamant în plângerea adresată Ombudsmanului, Comisia l-a informat în două rânduri (la 6 decembrie 2004 şi la 22 noiembrie 2005) asupra poziţiei sale în ceea ce priveşte plângerea privind încălcarea dreptului comunitar prezentată de acesta. Deşi nu luase încă o decizie pentru a stabili dacă să declanşeze sau nu procedura privind încălcarea dreptului comunitar împotriva statului membru în cauză, Comisia l-a informat pe reclamant cu privire la modul în care a fost tratată plângerea sa şi la motivele care au stat la baza abordării Comisiei.
În observaţiile sale, reclamantul a făcut următoarele comentarii:
Niciuna dintre scrisorile adresate acestuia de către Comisie nu a fost mai mult decât o simplă confirmare de primire. Din aceste scrisori, nu ar reieşi că Comisia ar examina în mod serios scopul directivei respective sau că ar fi prezentat propuneri rezonabile de modificări echitabile atât faţă de angajaţi, cât şi de angajatori.
Aspectele pe care reclamantul le-a criticat în scrisorile sale au depăşit sfera celor regăsite în hotărârile Curţii de Justiţie în cauzele Simap şi Jaeger.
Potrivit cunoştinţelor sale, legislaţia UE nu prevede posibilitatea ignorării legilor şi a hotărârilor judecătoreşti pe motiv că există noi norme propuse de Comisie. Dacă prezentarea unor astfel de propuneri ar conferi un caracter legal ignorării legislaţiei existente, ordinea de drept a Comunităţilor Europene ar fi, în opinia reclamantului, o farsă.
Prin modul în care a acţionat, Comisia a pus în pericol pacea juridică şi a comis „Rechtsbeugung” (adică o denaturare intenţionată a legii).
La data de 12 septembrie 2006, Ombudsmanul a adresat Comisiei următorul proiect de recomandare[4], în conformitate cu articolul 3 alineatul (6) din statutul său:
Comisia trebuie să soluţioneze cât mai rapid şi mai sârguincios posibil plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului comunitar.
Acest proiect de recomandare s-a bazat pe următoarele considerente:
1 Ombudsmanul a remarcat faptul că plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului comunitar, pe care Comisia a înregistrat-o sub numărul 2002/4298, se referă la o presupusă încălcare a Directivei 93/104. Această directivă a fost înlocuită de Directiva 2003/88 şi, în corespondenţa sa cu Comisia, reclamantul pretinde acum o încălcare de către Germania a acestei din urmă directive. Totuşi, această schimbare a legislaţiei nu pare să fi avut niciun efect fundamental în ceea ce priveşte plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului comunitar şi soluţionarea acesteia de către Comisie. În scrisoarea sa din 7 noiembrie 2005, reclamantul face referire la o presupusă încălcare a Directivei 2003/88. În răspunsul său din 22 noiembrie 2005, Comisia a menţionat că nu are nimic de adăugat la scrisoarea adresată reclamantului la 6 decembrie 2004 în ceea ce priveşte plângerea nr. 2002/4298 privind încălcarea dreptului comunitar. Ombudsmanul a considerat, prin urmare, că înlocuirea Directivei 93/104 cu Directiva 2003/88 nu a avut relevanţă pentru prezenta plângere.
2 Conform observaţiilor Ombudsmanului, Comisia a furnizat informaţii reclamantului în scrisorile sale din 6 decembrie 2004 şi 22 noiembrie 2005. >Conform acestor scrisori, Comisia intenţiona să analizeze plângerea privind încălcarea dreptului comunitar prin prisma propunerii de modificare a Directivei 2003/88 şi a dezbaterilor sale în curs de desfăşurare cu celelalte instituţii comunitare. În scrisoarea sa din 22 noiembrie 2005 adresată reclamantului, Comisia a arătat că dezbaterile privind revizuirea Directivei 2003/88 erau încă în curs de desfăşurare. Prin urmare, în opinia Ombudsmanului, Comisia presupune, aparent, că articolul 211 din Tratatul CE nu îi impune să asigure aplicarea unei directive care face obiectul unui proces legislativ în desfăşurare care poate conduce la modificarea acesteia în viitor. În consecinţă, în opinia Ombudsmanului, Comisia l-a informat într-adevăr pe reclamant cu privire la poziţia sa, chiar dacă nu în detaliu.
3 În ceea ce priveşte fondul problemei, s-a constatat că articolul 211 din Tratatul CE îndrumă Comisia să asigure „aplicarea dispozițiilor prezentului tratat, precum și a dispozițiilor adoptate de instituții în temeiul acestuia”. Rolul astfel atribuit Comisiei ar putea fi comparat cu cea al unui „gardian” al tratatului. Comisia însăşi a subliniat faptul că acest rol este „esenţial pentru interesele cetăţenilor europeni”.[5] Comisia a recunoscut, de asemenea, importanţa principiului statului de drept în acest context.[6] Plângerile depuse de cetăţeni constituie unul dintre cele mai importante mijloace de informare cu privire la eventualele încălcări ale dreptului comunitar, permiţând astfel Comisiei să îşi îndeplinească rolul care îi este atribuit de articolul 211 din Tratatul CE. Prin urmare, Ombudsmanul a considerat că o bună practică administrativă este aceea de a soluţiona cât mai rapid şi mai sârguincios posibil asemenea plângeri privind încălcarea dreptului comunitar.
4 Este evident că directivele adoptate de către instituţiile comunitare pe baza Tratatului CE fac parte din „dispozițiile adoptate de instituții” în temeiul Tratatului CE, denumite în mod obişnuit „acte de legislaţie secundară”, la care se referă articolul 211. În opinia Ombudsmanului, este şi mai clar, atât din formularea cât şi din scopul acestei dispoziţii, că articolul 211 se referă la acte de legislaţie secundară care sunt în vigoare la un moment dat.
5 Comisia nu a contestat faptul că Directiva 93/104 a fost în vigoare până la data înlocuirii sale de Directiva 2003/88 şi că aceasta din urmă a fost şi continuă să fie în vigoare. Ombudsmanul nu a avut cunoştinţă de nicio normă sau principiu care ar permite Comisiei să nu ţină seama de obligaţia impusă de articolul 211 din Tratatul CE pe motiv că a prezentat o propunere de modificare a unui anumit act de legislaţie secundară. Atâta timp cât modificarea propusă a Directivei 2003/88 nu a fost adoptată de către legislatorul comunitar, Directiva 2003/88, în forma sa actuală, a reprezentat legea aplicabilă.
6 În scrisoarea sa din 22 noiembrie 2005 adresată reclamantului, Comisia a menţionat competenţele discreţionare de care dispune în acest domeniu. Prin prisma jurisprudenţei constante, a fost clar că, în cazul în care ar fi realizat o anchetă privind plângerea şi ar fi considerat că a existat o încălcare, Comisia ar fi avut o marjă de apreciere pentru a stabili dacă sesizează sau nu Curtea de Justiţie. Cu toate acestea, nici avizul Comisiei, nici documentele prezentate de către aceasta nu au conţinut nici un element care să sugereze ajungerea Comisiei în această fază a anchetei. Ombudsmanul a considerat că marja de apreciere incontestabilă a Comisiei nu îi conferă acesteia dreptul de a amâna pe termen nedeterminat stabilirea unei concluzii privind o plângere pe motiv că legea aplicabilă poate fi modificată la un moment dat în viitor.
7 În lumina acestor considerente, Ombudsmanul a fost de părere că eşecul Comisiei în a soluţiona plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului comunitar într-o perioadă de timp rezonabilă constituie un caz de administrare defectuoasă. În acest context, ar fi util de amintit faptul că plângerea privind încălcarea dreptului comunitar a fost înregistrată în aprilie 2002, cu mai mult de doi ani înainte de prezentarea propunerii de modificare a Directivei 2003/88 de către Comisie şi că, în până la data la care a fost depusă prezenta plângere, în noiembrie 2005, au trecut mai mult de 3 ani şi jumătate de la înregistrarea plângerii privind încălcarea dreptului comunitar.
După primirea proiectului de recomandare şi, în conformitate cu articolul 3 alineatul (6) din statutul Ombudsmanului European, Comisia a trimis un aviz detaliat la 10 ianuarie 2007, în care a făcut următoarele observaţii:
Comisia a acordat o mare importanţă rolului său şi obligaţiilor sale în calitate de „gardian” al tratatului. Cu toate acestea, dispoziţiile dreptului comunitar prevăzute în directive nu sunt permanente, ci pot fi modificate.
Directiva 93/104, care era în vigoare la data plângerii iniţiale a reclamantului privind încălcarea dreptului comunitar, a fost înlocuită de Directiva 2003/88, aflată în vigoare începând cu 2 august 2004. Aceste directive nu diferă într-un mod substanţial în ceea ce priveşte problemele ridicate de către reclamant.
Cu toate acestea, în 2004 Comisia a prezentat Parlamentului şi Consiliului o propunere de modificare a Directivei 2003/88 în ceea ce priveşte diferite aspecte de relevanţă substanţială pentru cazul reclamantului.
Comisia a admis că existenţa unei propuneri de modificare a legislaţiei nu afectează continuitatea valabilităţii juridice a Directivei 2003/88 existente. Cu toate acestea, Comisia a dispus de o marjă de apreciere pentru a stabili dacă să declanşeze sau nu procedura privind încălcarea dreptului comunitar împotriva statelor membre, precum şi asupra modului în care a gestionat astfel de proceduri.[7] Comisia a decis, în exercitarea acestei puteri discreţionare, să nu avanseze cu procedura privind încălcarea dreptului comunitar în privinţa acelor dispoziţii ale Directivei 2003/88 pentru care ea însăşi a propus schimbarea fondului legii, în aşteptarea rezultatului propunerii sale legislative.
Marja de apreciere a Comisiei s-a extins la toate fazele gestionării plângerilor şi procedurilor privind încălcarea dreptului comunitar, inclusiv la faza de prelitigiu.[8] În Comunicarea sa adresată Parlamentului European şi Ombudsmanului European privind relaţiile cu reclamantul în ceea ce priveşte încălcarea dreptului comunitar[9] („comunicarea”), Comisia a indicat că, de regulă, decide dacă să declanşeze procedura privind încălcarea dreptului comunitar sau să închidă dosarul în termen de un an de la data înregistrării plângerii. Cu toate acestea, acest angajament nu limitează marja de apreciere a Comisiei atunci când pare justificat să se adopte o abordare diferită, mai bine adaptată la faptele specifice cauzei, precum în cazul de faţă.
În opinia Ombudsmanului, în lumina jurisprudenţei constante, Comisia a păstrat o marjă de apreciere pentru a stabili dacă trebuie să sesizeze sau nu Curtea de Justiţie, chiar dacă ancheta sa privind o plângere a stabilit că a existat o încălcare a dreptului comunitar.
Comisia şi-a exprimat regretul faţă de faptul că nu fost luată încă nicio decizie de către Consiliu în ceea ce priveşte propunerea sa. Întârzierea s-a datorat diferenţelor de opinie dintre Consiliu şi Parlament, precum şi dintre statele membre din cadrul Consiliului, diferenţe independente de controlul Comisiei. Propunerea a fost dezbătută din nou în cadrul reuniunii extraordinare a Consiliului din 7 noiembrie 2006, dar nu s-a ajuns la niciun acord.
Ombudsmanul a fost invitat să ţină seama de observaţiile de mai sus în ceea ce priveşte gradul marjei de apreciere de care dispune Comisia şi să-şi reconsidere proiectul de recomandare.
În observaţiile sale, reclamantul şi-a menţinut plângerea. El a subliniat că plângerea sa privind încălcarea dreptului comunitar adresată Comisiei a abordat, de asemenea, anumite aspecte independente de jurisprudenţa Curţii, şi anume: (i) faptul că spitalele au ordonat medicilor să efectueze „gărzi”, chiar dacă programul normal de muncă a fost afectat şi (ii) faptul că timpul de muncă efectiv realizat nu a fost documentat din cauza presiunii venite de la angajatori. Potrivit reclamantului, Comisia a ignorat în mod repetat hotărârile Curţii de Justiţie. În opinia reclamantului şi, având în vedere că nici după patru ani Comisia şi comisarul Špidla nu au reuşit să stabilească norme rezonabile cu privire la timpul şi condiţiile de muncă în UE, acesta din urmă ar trebui să demisioneze.
1 Ombudsmanul ia act de faptul că în comunicarea sa din 2002, Comisia şi-a asumat anumite angajamente în ceea ce priveşte soluţionarea plângerilor privind încălcarea dreptului comunitar.
2 Punctul 8 din comunicare prevede: „[c]a regulă generală, departamentele Comisiei vor investiga plângerile cu scopul de a ajunge la decizia de a emite o scrisoare de somare sau de a închide cazul în termen maxim de un an de la data înregistrării plângerii de către Secretariatul General.” Ombudsmanul consideră că această dispoziţie indică angajamentul Comisiei de a depune toate eforturile pentru a-şi finaliza anchetele în termen de un an, dar aceasta nu exclude posibilitatea ca, în anumite cazuri, să fie nevoie de mai mult timp. Acest lucru este confirmat prin ultima propoziţie de la punctul 8, conform căreia Comisia îl va informa pe reclamant în scris „ [î]n cazul în care acest termen va fi depăşit”. În opinia Ombudsmanului, este în mod evident posibil ca, în cazuri dificile sau complicate, ancheta Comisiei să necesite mai mult de un an. Ombudsmanul consideră, totuşi, că depăşirea termenului de un an se justifică numai în cazul în care Comisia într-adevăr investighează în continuare cazul.
3 În ceea ce priveşte cazul de faţă, Comisia l-a informat pe reclamant că intenţionează să soluţioneze plângerea sa privind încălcarea dreptului comunitar prin prisma propunerii sale de modificare a Directivei 2003/88 şi a dezbaterilor sale cu celelalte instituţii comunitare referitoare la aceste modificări. Trebuie subliniat, totuşi, faptul că această propunere a fost prezentată încă din septembrie 2004. Comisia nu pare să fi luat de la acea dată măsuri suplimentare pentru continuarea anchetei.
4 Din punctul 8 al comunicării reiese că rezultatul dorit al unei anchete a Comisiei privind o plângere referitoare la o încălcare a dreptului comunitar constă în alegerea uneia dintre două decizii posibile. Comisia poate decide fie să emită o scrisoare de somare, adică să declanşeze procedura formală privind încălcarea dreptului comunitar împotriva unui stat membru, fie să închidă cazul. În opinia Ombudsmanului, în cazul de faţă Comisia nu a procedat în niciunul din aceste moduri. Într-adevăr, se pare că în loc de a lua una dintre cele două categorii de decizii prevăzute la punctul 8 din comunicare, Comisia s-a abţinut pur şi simplu de la luarea oricărei măsuri suplimentare în ceea ce priveşte ancheta sa.
5 Ombudsmanul consideră că o asemenea de abordare nu este în conformitate cu angajamentele asumate de Comisie în comunicarea sa.
6 În avizul său detaliat, Comisia a subliniat care sunt competenţele sale discreţionare în acest domeniu şi a susţinut că marja sa de apreciere s-a extins la toate fazele gestionării plângerilor şi procedurilor privind încălcarea dreptului comunitar, inclusiv la faza de prelitigiu. Comisia a adăugat că angajamentul prevăzut la punctul 8 din comunicare nu limitează marja sa de apreciere, atunci când pare justificat să se adopte o abordare diferită. Ombudsmanul este în imposibilitatea de a accepta această poziţie. Aşa cum o confirmă preambulul său, comunicarea stabileşte „măsurile administrative în favoarea reclamantului pe care aceasta [Comisia] se angajează să le respecte în soluţionarea plângerii şi evaluarea încălcării în cauză”. Dispoziţiile prevăzute în prezenta comunicare ţin cont pe deplin de competenţele discreţionare ale Comisiei în acest domeniu. Dacă, cu toate acestea, Comisiei i s-ar permite să se îndepărteze de dispoziţiile prevăzute în prezenta comunicare ori de câte ori acest lucru ar fi considerat justificat, comunicarea ar fi lipsită de sens. În acest context, trebuie amintit faptul că această comunicare constituie reacţia Comisiei la o serie de anchete efectuate de Ombudsman, cât şi la observaţiile cu privire la procedurile Comisiei în cazurile de încălcare a dreptului comunitar făcute de Ombudsman în aceste cazuri.
7 Ombudsmanul constată în continuare că punctul 9 din comunicare prevede următoarele: „După investigarea plângerii, funcţionarii Comisiei pot solicita Colegiului Comisarilor fie să emită o scrisoare de somare prin care să se deschidă procedura împotriva statului membru în cauză, fie să închidă cazul definitiv. Comisia va lua o decizie în această chestiune, având libertate de a dispune. (...)".
8 Ombudsmanul respectă pe deplin puterea discreţionară de care Comisia se bucură în soluţionarea plângerilor privind încălcarea dreptului comunitar. Totuşi, în comunicare, în general, şi la punctele 8 şi 9 ale acesteia, în special, se arată în mod clar că această putere discreţionară trebuie să fie exercitată în cadrul comunicării. Acest lucru înseamnă că, în soluţionarea unei plângeri privind încălcarea dreptului comunitar, Comisia are posibilitatea de a decide între a emite o scrisoare de somare şi a închide cazul. Cu toate acestea, şi după cum s-a menţionat mai sus, Comisia nu a procedat, în cazul de faţă, în niciunul din aceste moduri. Ombudsmanul, prin urmare, consideră că neluarea niciunei decizii de către Comisie în ceea ce priveşte plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului comunitar nu poate fi justificată prin competenţele discreţionare ale Comisiei.
9 În observaţiile sale cu privire la avizul detaliat al Comisiei, reclamantul a susţinut că plângerea sa privind încălcarea dreptului comunitar a inclus, de asemenea, aspecte care au fost independente de jurisprudenţa Curţii, şi anume: (i) faptul că spitalele au ordonat medicilor să efectueze „ gărzi”, chiar dacă programul normal de muncă a fost afectat şi (ii) faptul că timpul de muncă efectiv realizat nu a fost documentat din cauza presiunii venite de la angajatori. Ombudsmanul nu a primit copii ale corespondenţei dintre Comisie şi reclamantul pe această temă. Se pare, totuşi, că cel puţin prima dintre problemele menţionate mai sus a fost într-adevăr ridicată de către reclamant în scrisoarea sa din 7 noiembrie 2005. Având în vedere că abordarea Comisiei în cauza de faţă se bazează pe faptul că a fost depusă o propunere de modificare a Directivei 2003/88, acest motiv nu ar fi, prin urmare, în niciun caz, suficient pentru a explica eşecul Comisiei în a face faţă problemelor care sunt nu sunt legate de modificările propuse. Cu toate acestea, dat fiind faptul că, în opinia Ombudsmanului, Comisia ar trebui să soluţioneze în orice caz plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului comunitar, nu este necesar ca aceste aspecte să fie abordate mai detaliat aici.
10 Pentru a nu exista dubii, este util să se clarifice faptul că situaţia de administrare defectuoasă pe care Ombudsmanul a identificat-o în cazul de faţă constă în eşecul Comisiei în ceea ce priveşte adoptarea unei poziţii definitive referitoare la plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului comunitar. După cum Ombudsmanul a recunoscut deja în proiectul său de recomandare, în cazul în care ar realiza o anchetă privind plângerea şi ar considera că a existat o încălcare, Comisia ar avea libertatea de a dispune dacă să sesizeze sau nu Curtea de Justiţie. Întrucât o astfel de decizie nu a fost încă luată de către Comisie, nu este necesar ca Ombudsmanul să discute posibilitatea unei examinări a exercitării acestei puteri discreţionare. În orice caz, orice astfel de examinare nu ar putea să se refere decât exclusiv la întrebarea dacă au fost depăşite în mod vădit limitele puterii discreţionare a Comisiei în domeniul respectiv. Cu toate acestea, Ombudsmanul nu poate exclude posibilitatea ca şi Parlamentul, în exercitarea competenţelor sale suverane, să dorească să comenteze pe marginea acestui subiect. În acest context, ar putea fi de interes pentru Parlamentul European un comunicat de presă publicat de Comisie la data de 20 septembrie 2006, prin care şi-a exprimat reacţiile faţă de proiectul de recomandare depus de Ombudsman în cauza prezentă.[10]
11 Ombudsmanul consideră că prezenta cauză ridică o problemă de principiu importantă referitoare la modul în care Comisia Europeană tratează plângerile depuse de cetăţeni, prin care se pretinde o încălcare a dreptului comunitar de către statele membre. Întrebarea este dacă, în loc de începerea procedurii privind încălcarea dreptului comunitar sau de respingerea plângerii, Comisia poate pur şi simplu să se abţină de la luarea de măsuri. Ombudsmanul consideră că acest lucru nu este în conformitate cu principiile bunei administrări.
Prin urmare, Ombudsmanul îşi reiterează proiectul de recomandare sub forma unei recomandări adresate Comisiei, după cum urmează:
Parlamentul European ar putea analiza posibilitatea adoptării unei rezoluţii în consecinţă.
Strasbourg, 10 septembrie 2007
P. Nikiforos DIAMANDOUROS
[1] Decizia 94/262 din 9 martie 1994 a Parlamentului European privind statutul şi condiţiile generale pentru exercitarea funcţiilor Ombudsmanului, JO 1994, L 113, p. 15.
[2] JO 1993 L 307, p. 18.
[3] JO 2003 L 299, p. 9. Această directivă, care a intrat în vigoare la 2 august 2004, a înlocuit (şi abrogat) Directiva 93/104.
[4] Textul proiectului de recomandare este disponibil pe pagina de internet a Ombudsmanului (http://www.ombudsman.europa.eu).
[5] A se vedea Comunicarea Comisiei privind o mai bună monitorizare a aplicării dreptului comunitar (COM (2002) 725 final din 16 mai 2003, p 3.
[6] A se vedea punctul 3.1 din comunicarea menţionată.
[7] Hotărârea C-200/88 Comisia/Grecia [1990] Rec. I-4299; hotărârea C-317/92 Comisia/Germania [1994] Rec. I-2039; hotărârea C-422/92 Comisia/Germania [1995] Rec. I-1097; hotărârea C-207/97 Comisia/Belgia [1999] Rec. I-275.
[8] Hotărârea C-207/97 Comisia/Belgia [1999] Rec. I-275, punctul 24.
[9] COM(2002) 141; JO 2002 C 244, p. 5.
[10] Acest comunicat de presă conţine următoarele menţiuni: „ (...) Întrucât se pare că aproape toate statele membre încălcă hotărârile judecătoreşti, Comisarul Špidla a atras atenţia Consiliului asupra unei soluţionări echilibrate şi urgente a problemei. (...) Este inacceptabil faptul că cetăţenii suferă de pe urma unui impas politic. În cazul în care miniştrii nu se pot pune de acord în următoarele luni, nu am altă alegere decât să dau judecată statele membre pe această temă. Cu toate acestea, am încredere că preşedinţia finlandeză va găsi o soluţie în săptămânile următoare."
